Sărbătoarea se apropie.

Sărbătoarea se apropie.
Rugaţi-vă Fecioarei Preacurate Maria cu mulţumiri pentru cei bolnavi de cancer din jurul nostru.
Chiar dacă nu-i cunoaşteţi personal, mulţi se pot vindeca prin rugăciunea intensă a aproapelui lor.
Sfântă Fecioară Maria Măicuţa Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, roagă-te pentru noi!!!
Mărită fie Stăpâna noastră grabnic ajutătoare şi mijlocitoare!!!
Dumnezeu este Dumnezeu şi Măicuţa noastră este mijlocitoare, nu cum am auzit o creştină de alt neam spunând de Domnul nostru Iisus Hristos că este mijlocitor la Dumnezeu.
Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii dar şi un Dumnezeu gelos aşa că nu-l mai denaturaţi din simplitatea Lui, nu-l mai coborâţi în mocirla ideilor parşive, nu mai căutaţi şi găsiţi interpretări, El nu are nevoie de interpretări. Atât doar să-i oferim pentru că ne-a dat viaţă respectul nostru, iubire, mulţumire, laudă şi iubire între noi toţi bolnavi, săraci, bogaţi, ciungi, orbi, slabi, graşi, urâţi, frumoşi, albi, negrii, roşii, galbeni, creştini.
Acolo unde ne adunăm cu toţii pentru El la Sfânta Biserică, la Sfânta Liturghie, la Sfintele Taine, va veni şi El în mijlocul nostru, să ne lumineze sufletele păcătoase.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!!!

păcatul - îndepărtarea de Dumnezeu

Am scris la un moment dat al vieţii, pe un colţ de hârtie începutul unei poezii: Dumnezeu pus la colţ...
Asta am simţit din nou acum, după vizionarea filmului Dogville (Lars Von Trier), un film în care se simte o lipsă acută de Dumnezeu, de Iisus Hristos. (se precizează încă de la început lipsa preotului din orăşel)
Filmul este tratat de fapt, ca o piesă de teatru, personajele evoluând într-un cadru închis shakespirian chiar hamletian cu toate că personajul principal este o femeie.
Filmul descrie o poveste a unei tinere refugiate-fugare Grace (jucată cu graţie de Nicole Kidman - personaj ce poate simboliza "inspectorul de serviciu" al Lui Dumnezeu) într-un orăşel paşnic de munte Dogville care ulterior se dovedeşte o adevărată  Sodomă şi Gomoră, (sfârşind chiar ca oraşele păcatului din Biblie în urma inspecţiei divine).
Filmul nu-l recomand celor slabi de înger, este un film bun şi rău în acelaşi timp, poate fi şi o analiză pentru fiecare, o meditaţie, o spovedanie a gândurilor murdare, dar poate fi şi o cădere, chiar o  sminteală prin decizia anticreştină de final a personajului principal, care alege soluţia extremă, cu asumarea rolului de judecător-răzbunător involutiv, ducând la extremă principiile legii vechi testamentare "Dinte pentru dinte!". (Totuşi dacă tratăm personajul ca Grace, adică ca Graţie divină, ca inspector de serviciu al Domnului, ca întruchipare venită pentru judecată, Grace acordă de-a lungul naraţiunii mai multe şanse de conciliere, de pocăinţă, tratează personajele cu indulgenţă extremă ... iar personajele o martirizează...stai în cumpănă pe moment).
Filmul este o antologie-compendiu de păcate şi tratează toate perioadele de la fragedă tinereţe până la bătrâneţe, cu o ascensiune de neoprit a perversiunii şi răutăţii satanice.
Aveţi grijă, în viaţă pedepsele radicale pot anula şansa la mântuire.
Doar unul este Judecătorul, chiar dacă judecata noastră ar coincide cu cea a Lui Dumnezeu, doar El are acest drept! Doar Cel fără de păcat să ridice şi să arunce piatra!
Noi trebuie să ne ducem Crucea pînă la sfârşit, urmând exemplul înaintaşilor noştrii.

Doamne Ajută şi fereşte-ne de ispite!

păcatul - continuare

Deoarece zilele trecute am avut un dialog cu un evreu în curtea Mânăstirii Radu Vodă (o să vă povestesc după ceva timp) şi gândindu-mă la ruga: Cred Doamne ajută necredinţei mele! rugă care a punctat duminica fiului lunatic şi a Sfântului Ioan Scărarul, rugă ce am scris-o mai devreme ca rugă de luptă şi de răspuns şi deoarece am găsit pe un alt blog o predică extraordinar de inteligentă a părintelui Nicolaie Steinhardt, un evreu creştinat, un exemplu pentru noi cei născuţi în ortodoxism şi botezaţi de mici, vă rog să citiţi aceste cuvinte extraordinare:

Din predica parintelui Nicolae Steinhardt la aceasta duminica:
“(…) Credinţa, aşa cum reiese din numeroase locuri ale Sfintei Scripturi şi din exegezele principalilor ei comentatori, ni se prezintă ca un mister şi un paradox. Ca pe un mister şi ca pe un paradox ne este înfăţişat actul de credinţă – mai acut şi mai tainic decât oriunde altundeva – la Marcu 9, 24. Căci răspunsul tatălui la mustrarea Domnului (i s-a atras atenţia că acelui ce crede toate îi sunt cu putinţă): „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele” nu pare mai puţin contradictoriu şi indescifrabil decât „problema încuietoare”, cunoscută în logică drept paradoxul cretanului. Toţi cretanii sunt mincinoşi este premisa de la care se porneşte; o afirmă un cretan. Dar de vreme ce este cretan, înseamnă că şi el minte şi că – prin urmare – afirmaţia sa nu este adevărată, altfel spus, nu toţi cretanii sunt mincinoşi. Dacă însă cretanul căruia i se pune întrebarea: cu adevărat sunt toţi cretanii mincinoşi? dă un răspuns negativ, ce deducem? Că, fiind şi el mincinos ca toţi cretanii, răspunsul lui negativ înseamnă că de fapt cretanii toţi rostesc neapărat neadevăruri. Descurcă-se cine poate!
Paradoxul acesta logic a dat mult de furcă filosofilor de-a lungul veacurilor. Chestiunea e pe larg expusă de logicianul român Anton Dumitriu într-un studiu din anul 1965, reprodus în volumul Ştiinţă şi Cunoaştere (1984). Nu vom intra în amănunte şi nici nu vom arăta cum ajung specialiştii contemporani să afle o soluţie a problemei prin teoria zisă a nivelelor de vorbire logică.
Reţinem doar că fraza rostită de tatăl copilului, în versetul al 24-lea din capitolul 9 al Evangheliei Sfântului Marcu nu este şi ea decât un teribil paradox înzestrat cu toate aparenţele insolubilităţii. Căci din două una: ori “crezi”- şi atunci la ce bun să mai ceri să ţi se dăruiască credinţă, ori nu crezi – şi atunci cum de îndrăzneşti să zici fără pic de ruşine „cred”! Ce fel de credinţă este aceasta care este şi nu este, care se afirmă dar se şi recunoaşte nevoită a cere ajutor? Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filosofului ateist Jean Paul Sartre care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă textul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sartre şi existenţialiştii din şcoala sa, credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire (în sensul în care aurul din depozitul băncilor de Stat acoperă, garantează moneda de hârtie) sau, pur şi simplu, neadevăr (inconştient ori, mai adeseori, de rea credinţă).
Textul evanghelic de astăzi ne aminteşte însă nu numai de acuza lui Sartre ci şi de o altă celebră spusă a filosofului, francez şi el, Blaise Pascal. Acesta, precursor al existenţialismului, nu ateu, ci profund creştin, pune în gura Mântuitorului care se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, şi necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit! Răspuns şi el teribil, paradoxal, tainic şi ameţitor. Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! (Dar şi ce bucurie: drahma era în buzunar, oaia zisă pierdută nu fusese decât o greşeală de numărătoare!).
Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz, sărutăndu-l? Sartre, de altfel, recunoaşte că acel care merge să ceară sfatul unui ofiţer dacă să urmeze ori ba cariera militară, a şi luat în sinea sa hotărârea. Tot aşa omul care-şi expune îndoielile cu privire la vocaţia sa ecleziastică unui preot, el a şi ales: nu ar solicita avizul unui slujitor al lui Hristos dacă nu L-ar fi aflat pe Acesta.
Un caz recent şi edificator este al ilustrului nostru compatriot, Eugen Ionescu, scriitor de limbă română şi franceză, trăit de peste 40 de ani în Franţa, membru al Academiei Franceze. A fost o bună parte a vieţii sale cu totul străin de preocupări religioase. Cu timpul însă problema existenţei (folosesc substantivul acesta deoarece este de uz curent; mult mai corect ar fi să spunem: fiinţării) lui Dumnezeu i s-a impus din ce în ce mai stăruitor, mai aprig, parcă şi mai impacient. Citirea atentă a Sfinţilor Părinţi şi misterul fenomenului care i se părea cel mai ciudat din câte sunt în univers – lumina – l-au apropiat (cu încetul, anevoie, şi nu fără paşi înapoi, rezistenţe, icniri ale deznădejdii şi intervale în care biruinţa se arăta a fi de partea deprimării) de râvnita credinţă în Dumnezeu.
Iată că acum, la bătrâneţe (e născut în anul 1912, ca şi mine) a făcut gestul echivalent cu arderea punţilor lăsate în urmă de oastea care nu mai vrea să ştie de verbul a da înapoi. „S-a declarat”, cum îi plăcea lui Jean Giraudoux să spună, în recenta sa carte La quete intermittente (cuvîntul quete l-aş tălmăci print-un complex de termeni româneşti: investigaţie, cercetare, cale, căutare, pelerinaj), apărută la sfârşitul anului trecut, după ce expune, cum mai deschis nici că se poate lunga-i călătorie către Hristos, încheie afirmându-şi, credinţa, nuanţând-o totuşi cu verbul a nădăjdui. In cine cred? – zice. Şi-şi formulează, ca mare dramaturg ce este, o replică scurtă axată pe una din virtuţile teologale: în Iisus Hristos, sper!
Acum că autorul a dat lucrurile pe faţă, îmi este îngăduit, cred, să divulg şi eu că în 1980, la Paris, mi-a cerut să mă rog pentru el ca Dumnezeu să-i dăruiască harul credinţei. In volumul pe care l-am citat se mai întreabă încă, plin de îngrijorare şi potrivit exigenţei corectitudinii care-l caracterizează: oare nu cumva cred doar că eu cred? Nu cumva credinţa mea e o părere, o iluzie, o făurire a minţii mele obosite, ceea ce englezii numesc wishful thinking, adică o certitudine ce-şi află temeiul într-o năzuinţă a spiritului, în voinţa insului, într-un soi de visare a sa, într-o irealitate luată drept realitate?
Mi-am îngăduit să-i scriu lui Eugen Ionescu şi să-i spun că formula „dar poate că doar cred că eu cred” este varianta frazei pascaliene şi a textului de la Marcu 9, 24. „Poate că doar cred că eu cred” este totuna cu: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit” şi cu: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. De ce se teme sau ruşina, Eugen Ionescu nu are, se alătură câtorva mari artişti şi gânditori biruiţi de Hristos: Dostoievski, Claudel, J. K. Huysmans, Bergson, Peguy, Werfel, Papini, Chesterton.
Dar cripticului fundamental verset 24 trebuie să-i mai dăm un răspuns, se cuvine să-l decodăm şi din punct de vedere practic. Cum depăşim punctul critic, incertitudinea, acuza de rea credinţă, cum efectuăm saltul de la necredinţă, orbecăială şi tumult interior la credinţă, linişte şi fermitate? Drumul ni-l dă (în sensul vechi al sintagmei, cel preferat de Constantin Noica: ni-l arată) acelaşi verset 24: „Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi.”
Iată cheia, iată cifrul, iată dezlegarea. Insăşi inferioritatea condiţiei noastre omeneşti decăzute supune chiar şi credinţa incertitudinii, fluctuaţiilor, acediei, trecerii prin conuri de umbră. Suntem fiinţe osârduitoare dar şi slabe, oricând predipuse a ne poticni, de nu şi a pica. Fer. Filip Nerri n-a grăit oare: Ţine-mă Doamne de urechi că altfel te vând ca Iuda! Dar dacă strigăm, ca tatăl copilului demonizat, dacă într-adevăr ne rugăm cu lacrimi, altfel spus din străfundurile fiinţei noastre, dacă realizăm că nu suntem decât trestii firave şi biete feştile fumegânde, ieşim din capcana trufiei, din chinurile incertitudinii şi din labirintul paradoxelor. Strigătul însoţit de lacrimi al tatălui e mai înainte de toate un act de smerenie: el recunoaşte şi mărturiseşte ticăloşia condiţiei sale omeneşti; îngâmfarea nu-l mai opreşte să ceară ajutorul interlocutorului său. Prin smerenie, lacrimi şi rugă, el (şi o dată cu el tot omul) trece de la starea complexă (dubioasă, apăsătoare) de credinţă – necredinţa la starea stabilă de credinţă.
Ce dovedeşte aceasta? Că e nevoie de har. Fiinţa omenească nu este îndeajuns de puternică pentru a putea ieşi singură din paradoxalitate, dispersiune şi fluctuaţie. Ii este însă larg deschisă poarta smereniei (rugăciune + lacrimi+ „strigare”); ea duce la credinţă, spre deosebire de ferecata poartă a marelui, tragicului Kafka (pentru a cărui mântuire nu mă îndoiesc că se va fi rugat şi Pascal şi Kierkegaard şi Dostoievski).
Acum că Mircea Eliade a murit, pot mărturisi că şi el mi-a adresat aceeaşi rugăminte ca şi Eugen Ionescu. Işi dorea să fie nu numai – cum l-a numit Emil Cioran – cel mai activ propagandist al lui Dumnezeu, ci şi un umil credincios al Său. Acest neîntrecut istoric al religiilor jinduia să fie, după modelul lui Claudel („un poet la picioarele Crucii”), mai mult decât naratorul unei evoluţii: să fie încredinţat că istoria sentimentului religios se încheie pe Golgota. Modestia, bunătatea şi mărinimia îl pregăteau pentru aceasta.[1]
Cât priveşte pe un alt ilustru reprezentant al generaţiei mele (am fost: Eliade, el şi eu elevi ai aceluiaşi liceu bucureştean – Spiru Haret), mă refer la Constantin Noica, sunt sigur, după cele auzite din gura IPS Sale Mitropolitului Antonie Plămădeală la înmormântarea săvârşită într-o zi de iarnă senină şi blândă în imediata apropiere a schitului de la Păltiniş, că marele meu prieten şi binefăcător, părinte de călugăr ortodox, a murit împăcat cu Dumnezeu. Cred că şi lor, câteştrei, întocmai ca în pericopa zilei de astăzi, Domnul le-a dat răspuns tămăduitor: de nelinişti lui Eugen Ionescu, de întuneric şi îndepărtare lui Eliade şi Noica. Pentru că au strigat – fiecare în felul său, în graiul intelectualităţii sale specifice, potrivit matriţei talentului său şi tonalităţii inimii sale: “Cred, Doamne, ajută bietei mele necredinţe omeneşti.”
Şi mă mai încumet a crede că întreaga generaţie „trăiriste” a tinereţelor mele – care a luat viaţa în serios, a dispreţuit făţărnicia, a luptat, a nădăjduit, a greşit, a suferit - Domnul îi va arăta nu Faţa Sa dreaptă şi aspră, ci Faţa-I blândă şi milostivnică.
Să ne fie şi nouă tuturor de folos cele ce – poate în mod prea personal şi dezlânat – am tâlcuit şi povestit. Să ne străduim a ne întări mereu credinţa, oricât am socoti-o de nestrămutată, să o consolidăm prin rugăciune stăruitoare, prin smerenie, prin chemarea dulcelui Nume al lui Iisus, prin păstrarea în adâncul sinei noastre celei mai intime a pildei consemnate de Sfântul Evanghelist Marcu în capitolului 9 al referatului său, adevărată piatră unghiulară a creştinismului”.
Ulterior am putut afla cu toţii că Eliade a murit spovedit şi împărtăşit.


(Părintele Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Ed.Mânăstirii Rohia, 2005)

păcatul

Nu mai păcătuiţi.
Păcatele te fac slab în faţa diavolului atunci când se va lupta cu tine pentru a câştiga sufletul tău.
diavolul nu te lasă.
diavolul l-a ispitit pe Iisus atunci când postea!
Credinţa si nevoinţa te întăresc.
Rugăciunea şi postul sunt armele noastre.
Mulţi dintre cei neispitiţi de diavol sunt deja în plasa lui.
Nu vă bucuraţi dacă sunteţi bine, dacă sunteţi sănătoşi, e o stare falsă de bine.
Nu vă încântaţi spunând sunt fără de păcat sau păcatele mele sunt mici faţă de a altora sau mă iartă Dumnezeu ce dacă mai greşesc din când în când.
Păcatele mici şi repetate ne pot despărţi de Împărăţia Veşnică a Domnului nostru Iisus Hristos!!!
Cu cât înaintezi pe calea mântuirii, cu atât lupta cu diavolul va fi mai grea.
Păcatele proprii repetate, sunt arme în mâna diavolului, sunt punctele slabe unde el poate ştii că are succes, sunt portiţe pe care noi trebuie să le ferecăm. Le putem închide doar dacă nu le mai repetăm.
Mergeţi înainte.
Dacă aţi pierdut o bătălie, nu aţi pierdut războiul! Nu vă opriţi! Nu vă întoarceţi!
Ai greşit, ai poftit şi nu ai mai postit, continuă cu postul, mergi mai departe, nu deznădăjduii, mergi pe calea postului mai departe.
diavolul te îmbie.
Nu răspunde.
Lupta victorioasă este lupta de a privi deasupra lui, de a nu-l băga în seamă, de a nu-i răspunde direct. Răspunsul nostru este post şi rugăciune, nu dialog, nu polemică. diavolul este cel mai bun teolog şi cel mai bun avocat, aşa că aveţi grijă. Iisus nu i-a răspuns direct la întrebări şi propuneri, ci doar a afirmat dreapta credinţă!

1. Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustiu, ca sa fie ispitit de catre diavolul.
2. Si dupa ce a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti, la urma a flamanzit.
3. Si apropiindu-se, ispititorul a zis catre El: De esti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se faca paini.
4. Iar El, raspunzand, a zis: Scris este: “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”.
5. Atunci diavolul L-a dus pe aripa in sfanta cetate, L-a pus pe aripa templului,
6. Si I-a zis: Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: “Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau”.
7. Iisus i-a raspuns: Iarasi este scris: “Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”.
8. Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si slava lor.
9. Si I-a zis Lui: Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie.
10. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, caci scris este: “Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti”.
11. Atunci L-a lasat diavolul si iata ingerii, venind la El, Ii slujeau.

Doamne ajută!
să dăm diavolului un răspuns inteligent, o rugăciune către Dumnezeu:
Cred Doamne, ajută necredinţei mele!

Sminteală - DESFINȚIRE

Cuvântul acesta greu, diavolul mi-l tot scoate din minte. Sminteală. Sminteală este un cuvânt greu. De acest cuvânt va atârna la dreapta judecată soarta multor suflete.
Acum că îmi sună ca un dangăt clar de clopot, ca un ciocan ce bate cuiele pe Cruce în mâinile și picioarele Mântuitorului, trebuie să vă înşir câteva sminteli.
Din ce în ce mai des se duce o luptă de desacralizare de demitizare, nu nu, nu sunt termenii potriviţi,
ESTE O LUPTĂ DE DESFINŢIRE!!!
O luptă dusă împotriva ICOANEI.

Vă enumăr câteva exemple pe care le-am văzut speriat în ultimul timp:
- afişele reclamă orange, pe un fundal de diademă, de aureolă, de aură de sfânt, de nimb ceresc, apar vipuri la modă, Rihanna cu coarne, Lady Gaga. În spatele nimbului un triunghi portocaliu cu capul în jos.
- reclamă video orange pe plajă. Ca la faraoni, o panteră mare gonflabilă (sau un delfin), este ridicată pe un postament ca o zeitate, ca un idol, ca viţelul de aur din Biblie, viţel pe care şi l-a făcut din rătăcire poporul ales.
- pagina-copertă de la kami-kaze, pictura completă a bisericii (Putna cred), aceleași aureole de sfinți suport unor vipuri de data aceasta politice.
Decupate și puse în locul chipurilor de sfinți, chipuri parodice.
Un titlu mare tronează coperta: SĂ NU-ȚI FACI CHIP CIOPLIT.
Este lozinca celor ce luptă împotriva ortodoxiei, împotriva icoanelor, este cuvântul interpretat convertit de mințile pustiite de diavol.

O icoană de o mare frumusețe de la Muntele Athos a ajuns prin bunăvoia monahilor din Grădina Maicii Domnului la Biserica Sfintei Treimi a Spitalului de Copii Grigore Alexandrescu. Deoarece hramul Bisericii este peste câteva zile de Sfinții Martiri Brâncoveni puteți să vedeți această extraordinară Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, să vă închinați ei, să o sărutați și să primiți vindecări minunate pentru voi și mai ales pentru copilașii voștri.

Mulțumiri Sfintei Treimi, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Sfintei Fecioare Măicuța noastră, Sfinților și Îngerilor, Sfântului Apostol Matia sărbătorit astăzi.

Și pentru că nimic nu este întâmplător, voia Domnului este la tot pasul!!! astăzi este pomenirea Sfintilor zece Mucenici, care au marturisit pentru sfânta icoana a Mântuitorului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, cea din poarta de arama, si anume: Iulian, Marchian, Ioan, Iacov, Alexie, Dimitrie, Fotie, Petru, Leontie si Maria Patrichia.

Acesti sfinti au trait în zilele salbaticitului Leon, care nu suferea sfintele icoane si le ardea. Pentru aceea s-a apucat el sa pogoare si cinstita icoana a Domnului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se afla la poarta de arama. Si au facut scari si au pus lemne lungi, si s-au suit pe scari, vrând sa o pogoare.
Atunci vitejii acestia apucând de scara si tragând-o la dânsii, au surpat cu capul în jos pe cel urcat pe ea de l-au dat mortii, si au anatematizat si au blestemat pe împarat. Împaratul daca a aflat de aceasta, s-a umplut de mânie si a poruncit sa se taie capetele tuturor celor ce s-au aflat de fata acolo, al caror numar numai Domnul îl stie, fiindca era multime multa de popor. Iar pe acesti noua Sfinti Mucenici batându-i cu toiege îi baga în temnita, poruncind sa le dea pe fiecare zi câte cinci sute de lovituri. Si asa au rabdat cu barbatie fericitii opt luni. Si daca a vazut tiranul ca li se sfârsea viata, a poruncit sa fie mai întâi chinuiti si sa li se taie capetele lor si Sfintei Maria Patrichia, si sa fie aruncati în mare.

Schimbarea la Fata

Schimbarea la Faţă.

Moment extraordinar, care arată măreţia Dumnezeului în Treime, Iisus Fiul prezent, Tatăl prin cuvintele rostite, Duhul Sfânt norul de lumină.

Omul în faţa măreţiei, Sfântul Apostol Petru, ca un copil spune: Doamne, bine este sa fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.

 

1. Si dupa sase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru si pe Iacov si pe Ioan, fratele lui, si i-a dus intr-un munte inalt, de o parte.
2. Si S-a schimbat la fata, inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina.
3. Si iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El.
4. Si, raspunzand, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una.
5. Vorbind el inca, iata un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in Care am binevoit; pe Acesta ascultati-L”.
6. Si, auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte.
7. Si Iisus S-a apropiat de ei, si, atingandu-i, le-a zis: Sculati-va si nu va temeti.
8. Si, ridicandu-si ochii, nu au vazut pe nimeni, decat numai pe Iisus singur.
9. Si pe cand se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicand: Nimănui sa nu spuneti ceea ce ati vazut, pana cand Fiul Omului Se va scula din morti.

Acesta se pare că este primul eveniment evanghelic pictat pe icoană şi primul "test" pe care îl dă un pictor iconograf, pentru ca drumul vieţii lui ca pictor să fie luminat de Lumina Taborică Dumnezeiască!
Lumina Taborică Dumnezeiască să vă şi să ne învăluie pe toţi căzuţi cu faţa la pământ şi să nu ne ardă pentru păcatele noastre.
Mulţumim Domnului pentru frumuseţea măreţiei Lui.
Mulţumim Sfintei Fecioare Maria pentru rugăciunile dinaintea Domnului Iisus Hristos.
Mulţumim Sfinţilor şi Îngerilor pentru ajutor.
Postul să vă fie de folos!!!
Amin.

Melanj

Melanj.
Credinţe împletite.
Misticism, magie, preconcepţii, educaţie volatilă în cei 7 ani de acasă, curente filozofice, curente culturale, curente muzicale, curente urbane, suburbane şi rurale, opinii, manipulări, reclame, tatuaje psihice şi fizice, credinţe oculte, vrăjitorie, spiritism, paranormal, supersiţii.
Eco, ecologie, emo, emologie.
Sensibilitate, lacrimi, disney, hanna montana, lost, manele pe pavele, rock.
Glume, haz de necaz, şpriţ, grătare şi mici.
Mare şi munte.
Praf, gaz, arşiţă, betoane...corpuri flămânde şi despuiate.
Melanj de sentimente.
Melanj.
Beţie şi fum.
Ceaţă pe creier, în apă, în aer, sufocare, boală, păcate, păcate, ispite.
Devieri morale, devieri
Avem nevoie de linişte, de o oază de linişte ?
Avem nevoie de calea dreaptă.
De dreapta credinţă!
DE IISUS MÂNTUITORUL, DE IISUS PANTOCRATOR